Lung de 70 km, acest braț al Dunării este mai bine organizat și mai vizitat, terminându-se la Sulina, singurul oraș veritabil al deltei. Atunci când scade, nivelul apei lasă să se întrevadă impresionante rădăcini de copac, ca și niște tentacule uriașe. Aici ne dăm seama de gradul de populare a Deltei: vite, locuințe, silvicultură (plopi). Trecerea marilor cargouri turcești, românești și ucrainene amintește de importanța economică a acestei axe amenajate. După ce au lăsat în urmă, pe partea dreaptă, brațul Sf. Gheorghe, feriboturile se opresc la Partizani, un punct de acces spre lacurile Meșter, Lung sau Tătaru. Aici, în fața fiecărei case, o barcă neagră (lotcă) stă culcată pe mal. Mai departe, sălciile plângătoare ascund casele sau blocurile din Maliuc. Micul dig, unde se opresc feriboturile, seamănă cu o stație de autobuz. Trebuie să ne oprim în acest târgușor creat in 1960 (pentru pisicicultura, exploatarea stufului) pentru a ajunge la lacul Furtuna, teritoriul pelicanilor. Mai departe, Gorgova poartă numele lacului din vecinătate, apreciat de pescari și de ibiși.

Crișan

Compus dintr-un singur rând de case, acest sat se întinde pe mai mulți kilometri de-a lungul canalului săpat intre 1880 și 1902 pentru a evita două meandre ale fluviului. Debarcaderul constituie „centrul” localității. Găsim foarteaproape un magazin mixt, o poștă, un telefon, primăria, un dispensar (rodul înfrățirii cu localitatea Aveyron), un restaurant și cea mai discretă biserică din țară. Mai multe panouri cuprind coordonatele numeroaselor pensiuni. Centrul de informații se află pe malul celălalt (vezi „Delta – ghid practic”). În spatele căsuțelor zugrăvite în albastru sau în verde, înconjurate de flori, țărani care vin să-și vândă varza, copii care călătoresc spre școală. Crișan este ideal pentru a pleca în diferite direcții: spre cătunul (populat mai ales de ucraineni) și spre pădurea Caraorman, înserate în peisajul dunelor. O altă destinație posibilă este Mila 23 (accesibilă uneori, vara, direct de la Tulcea), izolată pe malul Dunării Vechi de la canalizarea acestui braț. Adesea, acest sat de pescari lipoveni este numit inima Deltei. Mai există înca aici case de chirpici cu acoperiș de stuf, înconjurate de arbori fructiferi. Puteți urca într-o barca pentru a explora lacurile din jur (Trei lezere, Merhei).

Sulina

În 1974, se putea citi într-un ghid: ”Sulina este obiectul a numeroase proiecte[…] și trebuie să se dezvolte rapid în viitorul apropiat.” Nu aceasta este însă impresia pe care o veți avea la debarcarea în acest capăt de lume (dar mai sunt și multe altele). Pe malul fluviului se analizează blocuri, case urbane si țărănești, uzine, o mare biserică. Vântul ridică praful și mătură câteva fațade frumoase, amintiri ale unui trecut glorios. Câinii omniprezenți se bat prin gunoaie, în timp ce pisicile preferă acoperișurile, mai curate. Cu toate acestea, nu e vorba de un oraș fantomă. Cheiurile se animă la sosirea vaporului, atunci când vilegiaturiștii fac escală înainte de a se îndrepta spre plaje, copii de la școală se duc la ora de sport, soarele coboară și se poartă discuții la umbra copacilor. În sudul orașului , la marginea zonelor umede, casele cu flori mărginesc străzile nisipoase. O potecă de un kilometru duce la mare, străbătând o întindere de nisip pe care crește o iarbă stufoasă și sărată păscută de veci și cai. Treceți prin fața unui far (secolul al XIX-lea), aflat destul de departe de mare, apoi prin fața cimitirului. Acesta spune povestea orașului prin intermediul mormintelor ortodoxe (greci, lipoveni, români), evreiești, britanici, musulmane. Plaja vă așteaptă, suficient de lungă pentru a găsi un loc retras.

Vapoarele pleaca din Sulina dimineața devreme, atunci când soarele își începe cursa pe deasupra țării, iar picăturile de rouă se preling din copaci și de pe stuf.

Cosmopolit – Portul bizantin al Sulinei este evocat in anul 950. Genovezii (secolul al XIV-lea), otomanii și diverși pirați l-au frecventat de-a lungul secolelor. În 1856, Tratatul de la Paris internaționalizează marele fluviu, iar Comisia Internațională a Dunării își are sediul la Sulina. În timp ce brațul este canalizat la sfârșitul secolului al XIX-lea de câțiva ingineri englezi, porto-franco, legătura între traficul maritim și cel fluvial, atrage negustorii din Europa și din Orientul Mijlociu, în special greci. Sulina adăpostește șapte consulate și douăzeci și doua de comunități religioase. Un însemn al Asociației Elene din România, diverse biserici abandonate, cimitirul și sediul Comisiei (1860) stau mărturie pentru această perioadă de aur care s-a terminat brusc in anii 1940. Această epocă l-a inspirit pe scriitorul E.P.Botez (1874 – 1933), supranumit Jean Bart, un fiu al Sulinei. Canalul dintre Dunăre și Marea Neagră a dat o lovitură activității portuare, care îi cedează turismului saracia de a-i aduce venituri orașului.